„Eu pe cine sun dacă vreau să vorbesc cu Europa?”, sună o întrebare faimoasă, atribuită lui Henry Kissinger, secretar de stat (adică ministru de externe) al Statelor Unite ale Americii în anii ’70.
Nu au existat dovezi, sau martori, că celebrul om politic chiar ar fi spus asta; Kissinger însuși a mărturisit că nu ține minte, deși expresia îi sună bine.
Întrebarea a rămas însă în folclorul politic și este folosită de fiecare dată când Uniunea Europeană este ironizată pentru incapacitatea de a acționa decisiv sau rapid, ca bloc, în zone importante ale politicii externe sau economiei.
Întrebarea se aude acum foarte des în jurul războiului din Ucraina, eveniment dramatic și cu consecințe majore pentru Europa, în care rolul principal de partea vestică îl joacă… Statele Unite ale Americii (SUA). Au existat numeroase crize în ultimele decenii care au arătat slăbiciunile actualului mecanism de luare a deciziilor în uniune, printre ele: datoriile grecești, epidemia COVID, criza imigranților.
România a trecut chiar recent prin frustrantul episod Schengen, unde o singură țară a putut bloca prin vot decizia extinderii, din considerente care nu aveau de-a face cu realitatea obiectivă, ci cu jocuri politice interne austriece.
Dincolo de administrarea crizelor, UE pierde oportunități uriașe din cauză inabilității de a acționa mai integrat în anumite zone. A devenit cvasi-colonie tehnologică a SUA pentru că nicio țară europeană nu a reușit să creeze individual ecosistemul de inovație și finanțare al americanilor. O mare parte a țărilor UE sunt dependente de resurse energetice (mai ales hidrocarburi) care vin din afara continentului, iar tranziția la energia verde pare că va fi condusă tot de SUA, care tocmai a aprobat un mega pachet de 360 miliarde dolari pentru acest scop.
Politica UE față de China, cea mai mare oportunitate și în același timp cel mai mare risc, este inexistentă. Fiecare țară este pe cont propriu, la fel cum s-a întâmplat și în relația cu Rusia, cu rezultatele pe care le vedem.
Cu siguranță gradul de integrare și coerență a UE s-a îmbunătățit semnificativ din anii ‘70, când Kissinger ar fi făcut faimoasa remarcă. Odată cu tratatul de la Lisabona din 2009, Comisia Europeană a căpătat roluri noi și cu putere sporită, iar mecanismul de vot în organismele de conducere ale Uniunii a fost simplificat.
Există multe decizii care pot fi luate fie cu majoritate simplă (votul a 51% dintre țări) sau calificată (55% dintre țări, dar reprezentând minim 65% din populația UE). Au rămas însă multe arii esențiale în care deciziile trebuie luate cu unanimitate, printre ele: politica externă și de securitate, dimensionarea și administrarea bugetului comun al UE, extinderea uniunii, taxarea indirectă.
Practic, UE nu poate decide măsuri semnificative de politică externă sau economice comune fără votul pozitiv al tuturor țărilor, iar sistemul intern de securitate și informații are grad mare de descentralizare, ceea ce îl face foarte vulnerabil.
Nevoia de unanimitate a fost folosită de multe ori ca modalitate de șantaj chiar de către țările europene în relația cu propria uniune.
În contextul provocărilor din ce în ce mai complexe și al creșterii proeminenței Chinei (și în curând Indiei) ca putere globală alături de SUA, din ce în ce mai mulți politicieni și analiști europeni cer renegocierea tratatelor europene pentru a permite o Europă mai centralizată, aproape federalizată, capabilă să devină cu adevărat competitivă și influentă.
Sunt și voci care susțin la fel de hotărât contrariul: mecanismul de unanimitate este bun, se asigură că pozițiile importante ale uniunii sunt atent analizate și armonizate intern, nu decise discreționar de 3-4 țări cu populație suficient de mare.
Creșterea gradului de integrare, sau federalizarea, este un subiect foarte complicat și delicat. Indiferent cum va fi negociată, dacă va fi, această schimbare profundă va însemna cedarea de suveranitate de la nivel național către nivel unionist, mai ales de către țările mici și medii.
Cu viziune, sau sub presiune?
Acest articol nu își propune o analiză pro și contra federalizare, ci va încerca să imagineze scenariile cele mai probabile de negociere.
Prima întrebare este ce schimbare de context va declanșa negocierea. Eventuala aderare a țărilor balcanice, precum Albania, Macedonia va fi cu siguranță una. Vor primi și aceste țări, cu populații de câteva milioane de oameni, drept de veto, la câte dureri de cap aduce deja mecanismul? Greu de crezut. Iar dacă ele nu primesc, de ce l-ar păstra țări cu populații similare care sunt deja membre ale UE? Ar însemna introducerea conceptului de membru de rang doi pentru noii veniți, foarte puțin probabilă.
O schimbare tectonică poate fi inițiată, proactiv, pozitiv, chiar din interiorul uniunii. Și poate fi motivată de programe substanțiale de apărare, energie, tehnologie, educație, care să aducă beneficii foarte mari și care să aibă nevoie de mecanisme de decizie mai rapide pentru a fi implementate.
Evident, alte schimbări fundamentale de context pot fi din categoria celor nedorite de nimeni: război (de data asta cu amenințarea unor țări UE), epidemii, crize economice profunde, crize ale sistemelor de pensii.
A doua mare întrebare este cum vor aborda țările mici sau medii această cedare din suveranitate. Dacă vor alege un stil de negociere confruntațional, emoțional, sau unul constructiv, încercând să profite de context pentru a obține la schimb avantaje altfel imposibil de obținut. De exemplu, cum ar fi ca România să obțină rolul de Silicon Valley a Europei, un ecosistem de educație în tehnologie – stimulare inovație – finanțare care să rivalizeze (în timp) cu cel american? Premisele există, România este deja un El Dorado al IT-ului european, producând inclusiv un „unicorn”, lider în domeniul său la nivel mondial – UiPath.
Găzduirea unor instituții, sau hub-uri economice importante europene poate aduce de asemenea avantaje economice majore.
Pe lângă avantajele obținute în schimbul cedării de suveranitate, o categorie importantă de obiective va fi cea a garanțiilor. Anumite decizii care pot afecta o țară în mod fundamental (integritatea teritoriului, securitatea, drepturile populației) vor rămâne probabil pe lista de veto, urmând să poată fi blocate de țara respectivă. Va fi probabil zona cea mai sensibilă de negociere, o listă prea lungă urmând să ducă uniunea într-o situație poate mai birocratică decât acum.
O altă zonă generoasă pentru schimburi de concesii va fi cea a mecanismelor de observare, consultare și reprezentare. În schimbul renunțării la veto, multe țări pot obține dreptul de a fi consultate înaintea luării deciziilor mari, de a propune ajustări, și pot cere reprezentanți mai mulți decât în prezent în organismele de luare a acestor decizii (chiar dacă asta nu vine cu voturi în plus).
Conducerea rotativă va putea fi de asemenea folosită creativ, pentru că șefia oricărui forum de decizie aduce cu ea mult mai multă influență decât votul aferent.
De asemenea, pot fi decise mecanisme de vot mai complexe, unde veto-ul individual poate fi înlocuit de veto calificat (exemplu: minim 25% din țări cu minim 35% din populație).
Pot apărea roluri de membru independent – care nu reprezintă nicio țară – în anumite consilii, la fel ca în consiliile de administrație ale multor companii. Acești membri pot veni din țări precum Elveția sau Norvegia, care nu fac parte din UE, dar sunt foarte apropriate, prin istorie și tratatele actuale, de aceasta.
Creativitatea, per ansamblu, va juca un rol foarte important (cum ar trebui să fie în toate negocierile de altfel). Abilitatea negociatorilor de a genera concesii, obiective, de a crea variabile noi, poate aduce în final o construcție care să pună fiecare stat, și uniunea per ansamblu, într-o poziție mai bună decât cea actuală. Fiecare negociere este o oportunitate de a genera valoare adițională pentru ambele părți, dacă se desfășoară constructiv și creativ.
Timpul poate fi o variabilă foarte generoasă. Schimbările foarte importante pot fi implementate treptat, într-un număr de ani, iar cele foarte sensibile pot fi întâi testate până a deveni definitive.
Soluțiile vor apărea, dacă va exista contextul și voința. Este prea devreme (spun mulți analiști politici) pentru țări care acum 80 de ani se înfruntau în război și au încă multe rivalități acerbe.
Posibil, dar vremurile își pierd de multe ori răbdarea cu oamenii, ar suna o parafrază după Marin Preda. Iar o negociere pregătită, bazată pe o viziune comună, va aduce întotdeauna un rezultat mai bun și mai sustenabil decât una dusă sub presiunea vremurilor și emoțiilor.