În lumea negocierilor, sau în orice lume, zicala din care derivă titlul articolului poate fi intepretată astfel: dacă nu ți-ai stabilit clar obiectivele de la început, orice strategie va funcționa. Dar, în sens negativ: fără direcție și plan, ajungem de cele mai multe ori în situații nefericite.
Conflictul în mijlocul căruia în care se află Ucraina de aproape 10 ani este o tristă consecință a neobservării, de către țările vestice, a acestui principiu fundamental. Obiectivele Uniunii Europene (UE) și Statelor Unite ale Americii (SUA) pentru Ucraina au fost rareori clare. Când au fost clare nu au fost realiste, iar strategia coerentă a lipsit cu desăvârșire. Rusia a profitat de fiecare dată de această slăbiciune și se pregătește să o facă din nou. Vorbim, evident, din perspectiva negocierii. Nu pretindem că putem analiza din perspectivă geopolitică și nu încercăm să stabilim de partea cui se află dreptatea sau vina pentru conflict.
Este o negociere în care Rusia a avut același obiectiv încă din secolul 19, după ce Napoleon a intrat cu armata în Moscova în 1812. Și a devenit și mai serioasă în privința acestuia după 1940, când armatele germane s-au apropiat și ele de oraș. Anume: între Rusia și Vest trebuie să existe mereu zone tampon, controlate de Rusia, în care influența vestică, economică sau armată, să fie extrem de mică.
Nu doar că obiectivul a fost clar, dar și strategia pentru atingerea lui a fost mereu la fel de clară: negociere în forță, cu toate tipurile de sancțiuni puse pe masă. Iar când negocierea nu mai funcționează, se activează într-un fel sau altul armata.
A existat o singură excepție, apărută pe fondul destrămării URSS și a perioadei economice foarte dificile traversate de Rusia în anii ‘90: aderarea Țărilor Baltice la NATO. Actualul președinte Vladimir Putin și-a exprimat permanent regretul pentru această scăpare a Rusiei și s-a asigurat prin toate mijloacele că Belarus, Republica Moldova și Ucraina rămân sub influența Moscovei.
Țările vestice au avut ocazia să testeze această determinare a Rusiei în 2014, iar consecințele experimentului au fost grave și, din păcate, le-a suportat Ucraina. Profitând de o guvernare pro-europeană, UE avansa în 2014 către semnarea unui tratat economic de liber schimb cu Ucraina, tratat care i-ar fi crescut semnificativ influența în zonă. Doar că semnarea tratatului a fost oprită brusc de un nou președinte, pro-rus de această dată, susținut de un partid puternic.
În Kiev au izbucnit imediat proteste masive, declanșate de populația pro-europeană a Ucrainei și susținute de țările vestice, inclusiv SUA, care au declarat că vor sprijini ferm drumul țării către Europa. Rezultatul final a fost dezastruos. În câteva luni, Rusia a anexat Crimea și a preluat indirect controlul altor două regiuni importante ale Ucrainei. Iar sprijinul „ferm” al țărilor vestice a constat doar într-o serie de sancțiuni economice și diplomatice mult prea slabe pentru a deranja Rusia.
Au trecut aproape 8 ani de atunci, iar Vladimir Putin semnalează că a venit din nou vremea unei negocieri. Mai precis, cere un acord clar că Ucraina nu va fi invitată să adere la NATO sau orice altă formă de colaborare militară semnificativă cu Uniunea Europeană și SUA. Și s-a asigurat că terenul este bine pregătit: la granița dintre Polonia și Belarus au apărut problemele cu migranții, tensiunile și prețurile pe piața gazelor naturale sunt în creștere accelerată, iar la granița cu Ucraina a fost deplasată armată cât pentru o invazie.
Din nou, obiective clare și aceeași strategie de negociere în forță, cu exemplificarea în avans a consecințelor unui eșec al negocierilor.
Răspunsul țărilor vestice până în prezent? Amenințări cu sancțiuni economice în cazul unei invazii, care, până acum, nu au impresionat Rusia.
Președintele SUA , Joe Biden, pare foarte implicat și mult mai decis decât președintele Obama acum 8 ani și, într-adevăr, a menționat câteva măsuri potențiale mai grave, gen deconectarea Rusiei de la sistemul de plăți internaționale SWIFT. Sună și este serios, dar, din nou, în legătură cu ce obiectiv?
Dacă țările vestice vor doar să împiedice acum o invazie, este posibil să funcționeze. Dar vorbim doar despre un set de acțiuni tactice cu efect temporar, acțiuni care nu au legătură cu obiectivele și prioritățile menționate de Rusia pentru această negociere: un angajament clar al Vestului că nu are ambiții militare pe termen lung în Ucraina.
Un refuz în a considera obiectivele celeilalte părți înseamnă, în practică, respingerea negocierii. Și perpetuarea unei situații confuze, fără intenții clare, realiste, și fără o strategie pe măsura lor (nu doar acțiuni tactice de răspuns).
Adică aceeași abordare ca în 2014. Și atunci, de ce ar fi rezultatul diferit?