Vestea că ne-a părăsit Ivan Patzaichin a venit de nicăieri, duminică dimineață, cu un gust amar de sentiment definitiv. O părere de rău iremediabilă a cuprins toată țara și toamna asta blândă a devenit brusc mai tristă, pentru că îl iubeam și îl respectam cu toții. A plecat discret, așa cum a trăit, așa cum a muncit și așa cum a câștigat medalii peste medalii, ca sportiv sau ca antrenor, vreme de 10 Olimpiade.
Lumea noastră plină de anomalii
La 10 și ceva, duminică dimineață, încercam să aleg o temă pentru articolul din această săptămână. Oscilam între două „telenovele” întreținute de mass-media, două exemple de situații aberante, lipsite de cel mai elementar bun simț.
Pe de o parte, transferul ratat al lui Kylian Mbape la Real Madrid – un exemplu perfect despre negocieri în care nu banii sunt importanți. Pentru non-microbiști, iată sumele pe deplin aberante:
- Tânărul fotbalist francez refuză prelungirea contractului existent cu Paris Saint-Germain (PSG) și o ofertă salarială de 45 milioane dolari pe an!!!
- PSG refuză o ofertă de 220 milioane Euro de la Real Madrid, în schimbul transferului lui Mbape, deși peste 6 luni acest transfer se va putea realiza fără ca echipa franceză să mai primească vreun ban!!!
Pe de altă parte, pseudo-negocierile coaliției noastre de guvernare – de data aceasta, un exemplu perfect de negociere unde doar banii contează! Din păcate, nu banii pentru țară, pentru investiții sau pentru dezvoltare, ci banii pentru a corupe și a păstra/recăpăta puterea. Nu mai intru în detalii, le cunoașteți și ar fi ilare dacă nu ar fi tragice pentru noi toți.
Campionul bunului simț
Atunci am citit știrea cea mai tristă de anul acesta. Bunul nostru Ivan Patzaichin a plecat și parcă a luat cu el și o parte din bunul simț care oricum a început să ne lipsească. Până în urmă cu vreo patru ani, locuiam în același cartier. Îl întâlneam dimineața pe stradă sau seara la vreo cârciumioară din zonă și, deși nu am avut onoarea să îl cunosc personal, îl salutam din inerție, obișnuit fiind cu figura sa inconfundabilă de pe la televizor. Absolut întotdeauna, fața sa colțuroasă se umplea de un zâmbet larg și îmi răspundea cu aerul unui om căruia i s-a făcut o onoare. Și mă simțeam fericit...
Așa era Ivan. De un bun simț exagerat, un munte de modestie, dar și de perseverență, un om care a muncit cu consecvență peste 40 de ani fără să pretindă onoruri și fără să se creadă liderul suprem. Deși era...
A fost unul dintre cei mari. Alături de Nadia și de Elisabeta Lipă. De altfel, ei trei conduc în topul medaliilor olimpice românești, iar Patzaichin este singurul care sparge duopolul gimnastică – canotaj. Mai mult decât atât, el, ca și ceilalți doi, a reușit din plin nu numai ca sportiv ci, mult mai important, ca formator, ca antrenor, ca mentor. A continuat să muncească în sportul său preferat și a adus medalii, încă 5 cicluri olimpice, ca antrenor al lotului național de caiac – canoe. Patruzeci de ani de dedicare și de performanță la cel mai înalt nivel.
Atunci, duminică dimineața la 10 și ceva, cu sufletul greu, am înțeles ce aberante sunt subiectele care ne preocupă zi de zi și cât de puțin timp acordăm unor lideri autentici de la care țara asta ar putea reînvăța bunul simț. Că uneori valorile autentice sunt mai presus decât orice articol despre negociere.
O promisiune solemnă
Sunt sigur, Ivan Patzaichin, că ne vei privi în continuare de acolo de sus, cu zâmbetul tău larg pe fața colțuroasă, ne vei saluta la fel de cald și ne vei face fericiți atunci când ne vom aminti poveștile tale pline de pilde. Nu pot decât să îți fac o promisiune solemnă, inspirat fiind de cele scrise astăzi de o colegă:
Nici noi nu vom renunța niciodată, indiferent cât de des sau cât de scurt ni se va rupe „pagaia”. Nu te vom uita și vom povesti tuturor cât de mult ți-ai respectat meseria. Și te vom face mândri că în țara asta pe care ai iubit-o mai există modestie și bun simț!