Fostul președinte al României, Traian Băsescu, a intrat cu multe capitole în folclorul românesc, dar cel al lalelelor olandeze veștejite la graniță este unul cu adevărat memorabil. S-a întâmplat în 2011, când vameșii români au început brusc să suspecteze de evaziune fiscală importurile de flori din Olanda și să organizeze controale foarte stricte, care au blocat multe camioane în vamă și au cauzat pagube semnificative mărfii perisabile. Coincidență sau nu, evenimentele s-au întâmplat la scurt timp după ce Olanda și Finlanda au blocat intrarea României în Schengen, în condițiile în care România îndeplinea criteriile tehnice stabilite în 2007.
De fapt nu a fost nicio coincidență, a lămurit destul de repede, în stilul său caracteristic, președintele, plusând verbal cu alte potențiale tratamente neprietenoase aplicate Olandei. Doar că bluful nu a mers, nimeni nu a fost impresionat, iar România a continuat pe un drum lung și impredictibil, pe care de multe ori și l-a complicat singură.
Toate Guvernele care s-au succedat de atunci au avut intrarea în Schengen ca obiectiv principal, însă fiecare încercare s-a lovit de același mesaj: da, îndepliniți criteriile tehnice, dar până nu le rezolvați pe cele de natură umană (detalii mai jos), nu veți intra. Purtătorul mesajului a fost de fiecare dată Olanda, ceea ce a realimentat în media vechi teorii despre amenințarea pe care o constituie portul Constanța pentru afacerile portului Rotterdam, în cazul eliminării controalelor vamale. Teorii demontate de multe ori de specialiștii în domeniu.
Și acum, un nou Guvern, o nouă încercare. Atât premierul Cîțu cât și vicepremierul Barna au anunțat începerea unei noi ofensive, cu obiectiv intrarea în Schengen până la finalul acestui an. Premierul a anunțat deja câteva convorbiri pregătitoare, cu șefi ai organismelor europene și cu… Mark Rutte, fostul și foarte probabil viitorul premier al Olandei.
Dar în ce va consta mai precis această ofensivă? Va fi negociere – economică sau politică, va fi persuasiune, va fi o revizuire a implementării unui acord existent sau o combinație între cele trei? Partenerul de negociere este Olanda sau Olanda exprimă de fapt și îngrijorările altor țări, cu influență mult mai mare? Ce pârghii de putere în negociere are România, dacă acestea există?
Răspunsurile nu au fost niciodată clare, cel puțin nu în spațiul public, iar pregătirea strategiei pentru ofensivă trebuie să înceapă cu aflarea lor.
Este un proces de persuasiune?
Dacă da, România va trebui să pregătească dovezi fără echivoc, bazate pe cifre și fapte, că este pe un drum cu sens unic în respectarea criteriilor Schengen, nu doar de jure, ci și de facto. Zona sensibilă pare a fi îngrijorarea unor parteneri europeni că, deși România a implementat tehnologie și sisteme moderne pentru controlul granițelor, corupția din sistemul vamal și ramuri conexe ale administrației anulează parțial aceste eforturi. De aici și mesajele repetate că intrarea în Schengen nu poate avea loc până când România nu dovedește că Justiția funcționează independent și eficient.
O altă zonă în care România va trebui să convingă este cea a stabilității coaliției de guvernare și a angajamentului său de a implementa și susține pe termen lung reformele din Justiție și Interne.
După cum vedem, nu vorbim despre o știință precisă, iar aceasta este de fiecare dată provocarea cu persuasiunea: nu costă mulți bani, mai degrabă timp și cuvinte sau documente, dar este unidirecțională și poate duce la iritare sau suspiciuni dacă este folosită în exces. Iar România a jucat de multe ori până acum, fără succes, cartea persuasiunii.
Este și un proces de negociere, politică sau economică?
Pe frontul politic, intrarea României în Schengen ar putea deranja partide aflate la guvernarea anumitor țări europene, dacă linia electorală a acestora este critică la adresa extinderii drepturilor de circulație în UE. Aici, arena de schimb pentru România este probabil în interiorul Parlamentului European sau altor instituții europene, unde negocierea de concesii între familiile de partide europene nu este o noutate.
Pe frontul economic este necesară o analiză serioasă privind țările europene care câștigă sau pierd din accesul României la spațiul de mișcare liberă a bunurilor, mai ales în contextul îmbunătățirii infrastructurii.
Pentru țările care pierd, cea mai bună abordare este cea de identificare a unor modalități de „creștere a plăcintei”. Să luăm chiar portul Constanța ca exemplu: dacă este oricum nevoie de investiții și know-how semnificativ pentru creșterea și eficientizarea portului, de ce nu am invita firme din aceste țări să participe la modernizarea și apoi operarea lui, în parteneriat cu statul român? Dacă proiectul este de succes, iar traficul portului crește semnificativ, urmare a intrării în Schengen și a modernizării, toată lumea are de câștigat. Și exemplele pot continua pe toate segmentele de transport și logistică, mai ales cel feroviar, unde infrastructura este la pământ.
Este o revizuire a unui acord existent?
Dacă România a îndeplinit criteriile stabilite în 2007, iar UE, prin vocea anumitor țări, a schimbat acordul inițial și a introdus criterii suplimentare gen raport MCV pozitiv pe Justiție, ne aflăm și într-o situație de revizuire a unui „contract” existent? Foarte probabil și nu este nimic neobișnuit în asta, se întâmplă și în cazul contractelor de afaceri, când părțile semnează inițial în baza unor ipoteze tehnice sau comerciale care sunt contrazise de realitate, iar apoi sunt nevoite să revizuiască termenii. Doar că, în cazul Schengen, părțile ar trebui să recunoască situația pentru ceea ce este, să identifice foarte precis problemele, iar România ar trebui să obțină criterii mult mai clare pentru pașii următori.
Dacă este negociere, cu cine negociem de fapt?
Este o practică frecventă în UE ca rolurile să fie împărțite între țări atunci când apar negocieri complexe. În timpul negocierilor pentru emiterea obligațiunilor comune UE și pentru aprobarea planului de redresare economică post-pandemie, Germania și Franța au jucat rolul de promotori ai coeziunii, solidarității europene, lăsând în sarcina Olandei și Austriei transmiterea mesajelor mai dure pentru țările care vor avea de implementat reforme. Iar pentru premierii Olandei și Austriei rolul a picat de minune, pentru că s-a potrivit foarte bine cu așteptările electoratului intern.
Și e foarte probabil să vorbim despre aceeași situație și în cazul România – Schengen. Țările cu interese economice mari în România nu vor putea să poarte cu mare convingere mesajele neplăcute, mai ales dacă au negocieri economice în curs. Olanda sau Finlanda, țări cu prezență mai mică, nu au însă aceeași problemă; de aici și ineficiența unor semnale gen controlul strict al lalelelor la vamă.
Este adevărat, Olanda se află statistic în topul investitorilor străini, însă doar pentru că multe investiții care nu sunt de fapt olandeze vin prin companii de tip holding financiar înregistrate acolo.
În concluzie, negocierea ar trebui dusă direct cu țări care au și interesul și influența europeană pentru a tranșa situația. Iar numele lor nu sunt secrete.
Care este balanța de putere?
Da, situația nu arată prea bine, aparent. O concluzie grăbită ar putea fi că România nu are nicio sursă de putere în această negociere, iar dovada este că din 2011 nu s-a schimbat nimic.
Experiența negocierilor de afaceri arată, însă, că astfel de cazuri sunt foarte rare. Negocierea nu este un exercițiu de plăcere; costă timp și bani. Iar cei care au ajuns în această fază și s-au așezat la masă au anumite interese ca un acord să fie încheiat. Din aceste interese ale unei părți, izvorăște și puterea de negociere pentru cealaltă. Așadar, aflarea răspunsurilor corecte la primele întrebări va conduce natural la un răspuns corect și pentru aceasta din urmă.