Suntem în martie 1919, iar atmosfera de la Versailles începe să devină mai respirabilă pentru delegația României după ofensiva diplomatică a Reginei Maria.
Regina le-a reamintit marilor puteri, printre altele, că un stat român puternic, într-o zonă tulburată deja de revolte comuniste, era în interesul întregii Europe. Evenimentele declanșate în Ungaria aveau să susțină teza reginei și să ofere României o șansă nesperată de a-și întări poziția de negociere.
Ajutor nesperat… de la adversari
La 20 martie 1920, în Ungaria se formează o coaliție de guvernare în care comunistul Béla Kun era liderul principal. În scurt timp, prin metode brutale, acesta elimină orice concurență politică și, în aprilie, ordonă armatei maghiare să treacă Tisa pentru a recuceri Transilvania.
Armata română reacționează bine și ajunge în scurt timp în ofensivă, iar în august 1919 ocupă Budapesta. Impactul de imagine la Paris este uriaș: România devine țara care a oprit resurecția comunistă în centrul Europei!
Mai mult, România negociază acum cu armata în capitala țării cu care are de împărțit cele mai multe teritorii. O oportunitate de a face la un moment dat concesia ideală în orice negociere: una care nu costă mult (retragerea trupelor din Budapesta), dar în schimbul căreia se pot obține lucruri importante.
Oficialii români aveau să joace foarte bine această carte. În ciuda insistențelor marilor puteri, România nu efectuează retragerea decât 1 an mai târziu, în vara lui 1920, după ce capătă certitudinea atingerii principalelor obiective.
Pe 28 iunie 1919, România semnează, alături de țările Antantei, Tratatul de la Versailles, prin care Germania își asumă vina pentru declanșarea războiului, pierde toate coloniile plus teritorii europene importante, și e obligată să plătească despăgubiri uriașe de război, mai ales către Franța și Marea Britanie.
A fost probabil cel mai dezastruos tratat din istorie pentru că a creat premisele din care s-a născut cel de-al Doilea Război Mondial. Vom reveni asupra subiectului la finalul articolului, pentru că are și câteva lecții foarte importante de negociere.
România nu avea să primească despăgubiri de război, dar își atingea un prim obiectiv important: recunoașterea, de către Germania, a oricăror granițe pe care România avea să le negocieze cu vecinii săi. De asemenea, în Consiliul Suprem al conferinței, prezidat atunci de președintele SUA Woodrow Wilson, se agreează de principiu că Transilvania, Bucovina, și Banatul de Nord vor fi alipite României, detaliile urmând a fi stabilite prin tratate ulterioare.
România rezolvă apoi rapid problema Bucovinei (pe care Austria o cedează prin Tratatul de la Saint Germain din septembrie 1919) și pe cea a Dobrogei (pe care Bulgaria o ocupase parțial în timpul războiului, dar care acum revine integral României prin Tratatul de la Neuilly sur Seine din noiembrie 1919). Negocierile pentru alipirea Transilvaniei aveau să se întindă însă pe o perioadă mult mai lungă, iar implementarea lor avea să se încheie abia în 1925.
Arbitrajul de la Trianon
În ianuarie 1920 începe, tot la Paris, conferința pentru stabilirea granițelor Ungariei. O temă extrem de complexă, pentru că trei țări urmau să primească teritorii mari de la Ungaria: noul stat sârbo-croato-sloven, România, și Cehoslovacia.
Conferința este prezidată de data aceasta de către Georges Clemenceau, prim-ministrul Franței. Foarte interesant, conferința începe cu citirea unei scrisori din partea lui Woodrow Wilson, președintele SUA, care menționa printre altele importanța retragerii trupelor române din Budapesta – opinie împărtășită de prim-ministrul Marii Britanii, Lloyd George.
Prim-ministrul și șeful delegației României, Alexandru Vaida-Voevod, profită de importanța pe care o acordau marile puteri acestui aspect, și obține două lucruri extrem de importante în schimbul unui calendar ferm de retragere.
Primul, acordul marilor puteri că și alipirea Basarabiei (nediscutată înainte de război) avea să fie confirmată printr-un tratat separat.
Al doilea, că stabilirea precisă a granițelor cu Ungaria va fi efectuată de către o comisie cu reprezentanți din cinci țări (Franța, Marea Britanie, Italia, Ungaria, România), în care neutralitatea va fi asigurată de către reprezentanții marilor puteri. Ungaria propusese inițial ca trasarea granițelor să se facă prin plebiscite locale, în care mici regiuni să aleagă liber din ce țară vor să facă parte – variantă care ar fi prelungit procesul cu mulți ani, ar fi adus o notă mare de subiectivitate, și ar fi creat o atmosferă politică tensionată, care ar fi ajutat mai mult Ungaria.
Întregul proces al discuțiilor din care a rezultat Tratatul de la Trianon a fost, de altfel, mai degrabă unul de arbitraj decât de negociere. Țările implicate își prezentau periodic comentariile la ultima formă a acordului, iar comitetul de conducere al conferinței (condus de Franța) armoniza pozițiile. România nu a negociat efectiv cu Ungaria.
Efortul a fost chiar și așa uriaș. Tratatul a ajuns la 364 de articole, împărțite în 14 părți. Pe lângă granițe, aveau să fie adresate clauze militare, financiare, de navigație – mai ales pe Dunăre, prizonieri de război, circulația muncii, și multe altele. Aveau să fie semnate, separat, și acorduri pentru protecția drepturilor minorităților.
De partea României, efortul a fost condus de diplomați de elită, dintre care doi – Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu – au și semnat acordul, pe 4 Iunie 1920. Tratatul avea să fie semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles, de către 16 state aliate pe de o parte, și Ungaria, de cealaltă.
Acordul – 6 luni, negocierile de implementare – 5 ani
Negocierile se termină foarte rar odată cu semnarea unui acord, mai ales dacă acesta este complex. Urmează în general o pleiadă de negocieri mai mici, de implementare, iar efectele lor adunate pot ajunge să schimbe semnificativ chiar acordul de bază. De cele mai multe ori, în aceste negocieri sunt implicate alte echipe decât cele care au negociat contractul principal.
Cele de mai sus sunt un eufemism pentru ce a urmat după semnarea Tratatului de la Trianon. Punerea în aplicare a fost foarte dificilă și de durată, pe parcursul a cinci ani. S-au înființat comisii pentru delimitarea frontierelor, pentru stabilirea reparațiilor de război, pentru restituirea bunurilor confiscate de către armata austro-ungară în timpul războiului, comisii de repatriere a prizonierilor de război, și Comisia Internațională a Dunării, care a stabilit regimului fluvial al Dunării.
Comisia de delimitare a frontierelor dintre România și Ungaria a funcționat până în anul 1925 și a fost formată din cinci responsabili delegați din Franța, Marea Britanie, Italia, România și Ungaria. Comisia a coordonat echipe de ingineri, militari, geografi, care au lucrat pe teren permanent. Au fost duse negocieri îndelungate pentru fiecare kilometru din cei 448, iar actele oficiale care stabileau frontiera au fost semnate abia în iunie 1925.
Umbra neagră a Tratatului de la Versailles
Pentru România, evenimentele din 1919 și 1920 au fost începutul unui perioade de aur, probabil cea mai bună din istorie. România devenea lider politic regional, iar până la finalul anilor '30, și una dintre principalele forțe economice din Europa.
Efectele Tratatului de la Versailles aveau să se întoarcă însă pentru a bântui continentul. Fiind discutat sub imediata emoție a uriașelor pierderi de vieți omenești (10 milioane de morți și 20 de milioane de răniți), tratatul nu avea să fie rezultatul unei negocieri, ci a dorinței Franței și Marii Britanii de a își impune voința și a pedepsi Germania.
Germaniei i-au fost luate teritorii atât de vaste, și i-au fost imputate pierderi de război atât de mari, încât țara a ajuns să traverseze o criză economică permanentă, care a adus la putere partide extremiste în anii '30 – și, de acolo, ascensiunea lui Hitler și începerea celui de-al Doilea Război Mondial, război care avea să ducă România într-una din cele mai negre perioade din istorie.
Tratatul a ajuns să fie un exemplu de referință despre cum NU trebuie să fie duse negocierile, mai ales când una dintre părți se află în poziție de putere absolută.