Este foarte dificil să negociezi cu cineva care îți poate tăia curentul electric și te poate lăsa și în frig, cu doar o apăsare de buton. Mai ales când tu i-ai pus butonul în mână. Și i-ai permis de-a lungul timpului să lăse gunoi în fața ușii tale, fără a suporta nicio consecință.
Așa poate fi sumarizată situația în care s-a trezit Uniunea Europeană (UE) săptămâna trecută, când a realizat în sfârșit că și-a sabotat singură, pe parcusul ultimilor 20 de ani, poziția în balanța puterii față de Rusia. Și a făcut repetat concesii uriașe și gratuite doar pentru a evita confruntarea realității.
Cifrele vorbesc de la sine. La momentul declanșării conflictului, aproape jumătate din necesarul de gaz natural al Germaniei și Italiei era asigurat de Rusia. Pentru Austria procentul era de 80%. Procentele erau similare în ceea ce privește petrolul. Cele două hidrocarburi sunt la baza a peste 50% din producția de energie a Uniunii Europene, iar pentru unele dintre țările mari europene procentul este mult mai mare.
În timpul în care UE era preocupată să devină din ce în ce mai dependentă de hidrocarburile rusești (și voi detalia mai jos cum), Vladimir Putin s-a ocupat aproape nestingherit de următoarele: invazia Georgiei în 2008, prima invaziei a Ucrainei în 2014 finalizată cu anexarea Crimeei, încurajarea și foarte probabil finațarea mișcărilor separatiste pe teritoriul UE.
Anumiți lideri europeni au acuzat Rusia de-a lungul acestor ani și de atacuri cibernetice, eliminarea opozanților regimului Putin prin toate mijloacele posibile, suprimarea aproape totală a libertății presei și democrației în Rusia. Cu toate acestea, nu au făcut aproape nimic pentru echilibrarea situației, cu excepția câtorva sancțiuni aproape simbolice.
Imaginile de la așa zisele negocieri care ar fi trebuit să oprească invazia Ucrainei au fost la fel de grăitoare ca faptele descrise mai sus: Vladimir Putin i-a instalat pe Emmanuel Macron (președintele Franței) și Olaf Scholtz (cancelarul Germaniei) la capătul opus al unei mese de 7-8 metri, fără apă, cafea, în poziție de elevi mustrați. După ce în prealabil le-a cerut să se testeze pentru COVID cu mai multe ore înainte de întâlnire.
Rezultatul tragic îl știm deja. Uniunea Europeană nu a putut opri războiul, iar sancțiunile care au urmat au fost lipsite de cei mai importanți „dinți”: oprirea rapidă a oricăror achiziții de gaz și petrol rusesc - de care economia și rezervele valutare ale Rusiei depind foarte mult - și deconectarea totală de la sistemul de plăți internaționale SWIFT. Deconectarea de la SWIFT nu a putut fi decât parțială, pentru că au fost exceptate anumite bănci și tipuri de operațiuni, care aveau legătură cu tranzacțiile de energie.
Cum a ajuns aici un bloc economic care deține 16% din produsul intern brut mondial, aproape la egalitate cu Statele Unite ale Americii și China? Cu decizii care au vizat doar avantaje pe termen scurt, plecând de la speranța că Putin se va dovedi tot timpul rațional și pragmatic.
UE era, la un moment dat, indepedentă în ceea ce privește gazul natural, dar rezervele din Marea Nordului au secat pe parcursul anilor 2000. În același timp, UE a decis să își reducă substanțial producția de energie pe bază de cărbune pentru a atinge țintele climatice stabilite pentru 2050. La acestea s-a adăugat reticența Germaniei de a dezvolta energie nucleară, după accidentul de la Fukushima din 2011. Programele de dezvoltare a energiei regenerabile au fost accelerate, dar nu suficient de rapid.
Dependența de gaze naturale nu ar fi trebuit să însemne totuși dependență față de Rusia. Rutele către alte țări puteau fi diversificate, iar alte rezerve de gaz natural (inclusiv cele din Marea Neagră) puteau fi exploatate. Dar gazul rusesc a fost tot timpul cel mai ieftin pentru o parte importantă a țărilor UE, iar diversificarea surselor ar fi însemnat investiții semnificative pe termen lung, pe care politicienii europeni nu au fost dispuși să le promoveze. Din contră, se pregăteau ca în 2022 să facă UE și mai dependentă de Rusia, prin darea în folosință a Nord Stream 2.
Economiștii și politicienii europeni au înțeles cu siguranță riscurile. Însă tentația gazului ieftin a fost dublată de o altă mare tentație, și anume marea piață de desfacere a Rusiei. Un atuu pe care Vladimir Putin l-a folosit excepțional, încurajând companiile europene să investească sau să exporte cât mai mult în Rusia, țară care a devenit una dintre principalele piețe de desfacere pentru automobilele, echipamentele industriale sau bunurile de lux produse în UE. Marile bănci europene au devenit și ele jucători importanți în sistemul bancar rus.
Vladimir Putin a avut grijă să atragă de partea lui, sau a companiilor controlate de stat, consilieri europeni de profil înalt precum fostul cancelar german Gerhard Schroder. A șlefuit atent imaginea de autocrat luminat și pragmatic.
Culmea ironiei, cu puține zile înainte de invazie și aproape 200.000 de soldați la granița Ucrainei, Putin a găzduit o conferință online cu cele mai mari 20 corporații italiene pentru a discuta oportunități de afaceri. Urma una similară cu corporații germane, însă a fost anulată după începerea invaziei.
Nederanjarea Rusiei, aproape cu orice cost, a fost pentru ultimii 20 de ani unul dintre pilonii principali ai politicii externe a UE. Iar istoria dovedește din nou, și tot în mod tragic, că astfel de abordări sunt până la urmă dezastruoase.
Bunăvoința este un butoi fără fund, spune o metaforă Scotwork. În lumea negocierilor, vorbește despre riscul concesiilor gratuite repetate și modul în care pot eroda semnificativ poziția în negociere. În restul lumilor, pare să vorbească despre același lucru.