În articolul de blog de săptămâna trecută, colegul meu Dan ne atrăgea atenția asupra greșelilor care păreau să facă imposibilă crearea unei alianțe de guvernare, cel puțin prin negociere.
Am urmărit cu mare interes evoluția evenimentelor de pe scena politică, cu speranța că finalul va fi unul fericit pentru toate părțile politice implicate, altfel spus că vom avea un guvern susținut de o majoritate parlamentară cât mai curând posibil.
Începând de luni, 22 noiembrie, apele s-au mai liniștit și procesul de investire a noului guvern a intrat în linie dreaptă. Cu toate acestea, este evident că înțelegerea la care au ajuns partidele ce vor forma noul guvern este mai mult o victorie de etapă decât sfârșitul războiului.
De ce spun asta? Pentru că în „negocierile” pentru formarea guvernului, care au ținut capul de afiș al tuturor emisiunilor de știri și dezbateri politice, părțile implicate s-au folosit de multe alte metode de rezolvare a conflictelor… mai puțin de negociere. Acesta ar putea fi motivul principal al faptului că, deși nici nu s-a uscat bine cerneala pe înțelegerea încheiată luni de PSD, PNL și UDMR, au și apărut voci grele din toate părțile care ne spun că lupta va continua.
Etapa întâi – convingerea, amânarea și rezolvarea de probleme
O caracteristică importantă a comunicatelor pe care părțile le-au dat pe toată durata crizei politice a fost aceea că fiecare a ieșit la declarații individual, semn clar că nu exista încă vreo înțelegere între ele. Încă de la început, părțile au folosit argumente proprii pentru a-i convinge pe ceilalți că ei au dreptate și au căutat soluții pentru a-și rezolva propriile probleme. Aceasta etapă a condus la o adâncire a prăpastiei dintre părți datorată, cel mai probabil, lipsei de interes față de problemele și prioritățile partenerilor de discuție. Nu în ultimul rând, am asistat la o amânare continuă a discuțiilor... probabil pentru că multe dintre temele în discuție nu aveau soluții comune?!
Etapa a doua – arbitrarea, impunerea voinței și cedarea
Ce a urmat ne este deja cunoscut tuturor. Fără să aibă vreun rezultat după primele încercări, partidele au ales să cedeze puterea pe care o aveau la masa negocierilor către o terță parte, președintele arbitru, care a luat decizia finală. De aici până la încheierea „negocierilor” a fost doar un pas în care una dintre părți (PNL) a cedat tot ce se putea ceda... pentru că nu mai avea strop de putere, iar celelalte două părți (PSD și UDMR) și-au impus voința... pentru că au putut. Când credeți că a pierdut de fapt PNL-ul lupta? Probabil că atunci când au ales să predea armele către arbitru pentru că asta face un arbitru - ia decizii pe care părțile sunt obligate să le respecte.
Etapa a treia – tocmeala
Și pentru ca spectacolul să fie complet în această ultimă fază (până la data la care va apărea acest articol), înțelegerea finală pare că a fost rezultatul unei tocmeli generalizate. Părțile ajunse în finală și-au împărțit doar posturile pe care le aveau la dispoziție, fiecare luptându-se să acapareze un număr cât mai mare de poziții în structurile guvernamentale. Avantajul? Au terminat foarte repede. Dezavantajul? Toate celelalte variabile și obiective ale guvernării, cum ar fi: politica din domeniul social, situația prețurilor la energie, politicile din domeniul medical, învățământul.... au rămas deschise și se pot întoarce în orice moment împotriva artizanilor acestei înțelegeri, pentru că au în față un univers de timp de vreo trei ani! Extrem de generos, nu credeți?
Recomandare pentru etapa a patra – negocierea
Am lăsat pentru final negocierea. Nu pentru că noi, la Scotwork, cu asta ne ocupăm, ci pentru că este singura metodă de rezolvare a conflictelor pe care o folosim pentru a securiza înțelegerile de tip win-win cu parteneri de cursă lungă. Ce este diferit în negociere față de toate celelalte metode menționate mai sus? În primul rând, este un joc în doi (sau mai mulți) în care părțile intră pregătite cu o strategie care să-i ajute să-și atingă obiectivele, știu sau află folosindu-se de întrebări atent pregătite care sunt prioritățile și nevoile celorlalți și își pregătesc în avans concesiile care să-i ajute să obțină ceea ce-și doresc de la ceilalți. Sigur că toate acestea presupun un efort considerabil în pregătirea negocierii, în strângerea de informații precum și aptitudini speciale ale echipelor de negociatori, între care, la loc de frunte, se află ascultarea și tehnica întrebărilor. Cu toate acestea, atât în politică, cât şi în business, atunci când ne dorim înțelegeri câștigătoare pentru toate părțile și relații pe termen lung, este recomandat să ne antrenăm în negociere.
Nu știu dacă ceea ce am scris aici va ajunge la politicieni, dar aș vrea să cred că toți cititorii noștri vor avea șansa să recunoască metodele de rezolvare a conflictelor pe care le folosesc în timpul discuțiilor de business. Recomandarea Scotwork pentru cei ce-și doresc să aibă un deal de succes pe care toate părțile să-și dorească să-l implementeze este una singură: ALEGEȚI SĂ NEGOCIAȚI FOLOSIND NEGOCIEREA!