Novak Djokovici a câștigat în urmă cu două săptămâni turneul de la Wimbledon și a ajuns la un număr de 20 de titluri de Grand Slam. Djokovici i-a egalat astfel, după o cursă de urmărire lungă, de mulți ani, pe Rafael Nadal și Roger Federer. Iar dintre cei trei, jucătorul sârb - puțin mai tânăr și în formă fizică mai bună - pare să aibă acum cele mai mari șanse de a fi primul în clasament la finalul carierei.
Djokovici conduce deja în al doilea clasament important, cel al numărului de săptămâni petrecute pe locul întâi ATP. Cifrele nu vor rezolva însă dezbaterea GOAT (Greatest of All Time – Cel Mai Bun din Toate Timpurile), care va deveni și mai încinsă în următorii ani din cauza naturii subiective implicite.
Fanii lui Federer spun că Djokovici este poate cel mai complet și rezilient jucător al tuturor timpurilor, dar nu a dominat sportul alb atât de elegant, creativ și categoric precum Roger în vremurile de glorie. Cei ai lui Nadal spun că se joacă disproporționat de mult pe suprafețe foarte rapide (care favorizează jocul lui Federer și Djokovici), iar asta nu a creat o competiție corectă.
Toată lumea este însă de acord cu un lucru. Tenisul masculin mondial trăiește vremuri extraordinare, cu trei cei mai importanți jucători din istorie activând în circuit în ultimii 15 ani. Ca și punct de referință, Pete Sampras, cu 14 titluri de Grand Slam, era considerat imposibil de întrecut în 2002, la finalul carierei. Acum este depășit categoric de fiecare dintre Djokovici, Nadal și Federer. Iar povestea continuă: toți trei fac eforturi supraomenești pentru a sta în formă și top, deși pot fi considerați deja ‘bătrâni’ după standardele clasice.
Cum au fost posibile astfel de performanțe extraordinare, în aceeași perioadă de timp?
Una dintre cauze este, cu siguranță, rivalitatea în sine: oricât ar fi de talentați și de muncitori, nici unul dintre campioni nu ar fi ajuns la asemenea performanțe fără competiția cu ceilalți doi. Asta i-a adus înapoi pe teren după accidentări grave, probleme personale, căderi de formă și ratări incredibile. I-a făcut să caute acel titlu în plus (în cazul lui Federer la aproape 40 de ani), deși gloria sportivă și succesul financiar erau demult asigurate.
Însă nu este orice fel de rivalitate, ci una pe care au ales să o facă fair-play, constructivă. Nu au contestat niciodată succesul competitorilor, iar când au pierdut și-au asumat integral responsabilitatea. S-au promovat și susținut reciproc, Federer și Nadal devenind, de altfel, prieteni. Au recunoscut că o mare parte din motivația care i-a ținut atât de mult timp la nivel înalt s-a datorat prezenței celorlalți doi în circuit.
Iar emulația rezultată a făcut din tenis unul dintre cele mai populare sporturi mondiale. A atras sute de milioane de spectatori noi (pe teren, la TV sau online, pe streaming), a crescut semnificativ valoarea premiilor în turnee și a contractelor de sponsorizare. A umplut terenurile de tenis din toată lumea cu copii dornici să devină sportivi de performanță. Mai pe scurt, a mărit cu mult ‘plăcinta’ pe care cei trei (și toată lumea tenisului împreună cu ei!) au împărțit-o de-a lungul timpului.
În același fel în care Michael Jordan, Chicago Bulls și rivalitatea cu restul generației de aur din SUA au făcut din baschet un fenomen mondial în anii ‘90.
Pe aceeași temă a competiției, dar din alt unghi, au scris recent și colegii Scotwork din Marea Britanie. Se întrebau, în contextul cursei dintre Jeff Bezos și Richard Branson pentru lansarea de călătorii comerciale în spațiu, de ce au apucat-o cei doi pe calea ironiilor reciproce și quasi-sabotării mediatice și dacă nu cumva o competiție mai constructivă (inclusiv cu Elon Musk, am adăuga noi) ar crea un context și un suport public mai potrivit. Și eventual o piață, la un moment dat. Mai ales că a devenit oarecum neclar despre ce anume este competiția acum: probabil nu există nicăieri o listă foarte lungă de clienți potențiali gata să plătească multe milioane de dolari pentru o călătorie în spațiu.
Colegii din Marea Britanie foloseau mai departe exemplu lui Simon Sinek, povestit chiar de el în cartea The Infinite Game. Sinek s-a considerat, o perioadă lungă de timp, în competiție cu un alt autor și speaker de profil similar și s-a comportat în sensul limitat, mai degrabă negativ, al rivalității. Până când cei doi s-au întâlnit, în calitate de speakeri la același eveniment și au înțeles că au mult de câștigat dacă procedează invers, adică se promovează reciproc. Chiar dacă ideile și cărțile susțin concepte diferite. Și-au asumat o rivalitate constructivă și au creat un efect sinergetic din ea.
Negocierea este fundamental un proces competitiv, în care fiecare dintre părțile implicate încearcă să își îmbunătățească cât mai mult termenii acordului, ai tranzacției. Dar asta nu trebuie neapărat să aibă loc în detrimentul celorlalți, mai ales pe termen lung.
Numeroase experiențe practice arată că negocierea poate fi transformată într-un proces de explorare și accesare a potențialului unei afaceri pentru toate părțile implicate. Mai ales când condițiile negocierii sunt dificile. Atunci când participanții sunt forțați de împrejurări să găsească soluții sau parteneriate creative, pe termen lung și coordonate multiple, au de cele mai multe ori revelația că universul negocierii, sau mai bine zis al afacerii, este mult, mult mai mare decât cel aparent. Infinit ar spune Sinek…sau poate Greatest of All Times.